Joc

Da stiu, nu am mai scris pe blog de cand avea mama catei la tara. Faza e ca de abia mai am timp sa ma gandesc ca trebuie sa ma barbieresc, sa mi-aduc aminte ca am si prieteni care si trebuie alintati din cand in cand si ei.

O sa scriu despre primul lucru care imi vine in minte. Hmm.. ma gandesc la lipsa de comunicare si imposibilitatea de a lega mai multe cuvinte succesiv si coerent. In zilele noastre, daca nu dai un mesaj copiat de pe nu stiu ce site, cuiva ce serbeaza ziua de nastere, ori trimiti un mesaj de genul "nu prea ma pricep la chestii din astea" , ori suni respectiva persoana si ii spui "La multi ani, multa bucurie... stii nu prea ma pricep la urari si bazaconii din astea, tu ce mai faci?". Mai rau e ca ne jucam cu vorbele, cand e vorba de a rani pe cineva, vorbele pot deveni de multe ori, arma letala. Mi-aduc aminte de prietenii mei mai putin interesati de carte, care pe la ore se inroseau la fata cand era vorba de sa fie ascultati, care greseau raspunsurile, dar cu jumatate de voce, iar dupa ce incasau clasicul "2" , nu vorbeau pana la sfarsitul orelor; aceeasi baieti dupa ore turuiau niste litanii de injuraturi, sintagme demne de cascadorii rasului, aforisme ciudate, dar care de multe ori loveau adanc alte persoane, iar acele persoane ramaneau fara replica. Intentionat sau nu.. pentru ca unii detin arta disimularii si se feresc de orice fel de contact cu golanii. Totusi sunt lumi diferite, e o luma a piticilor aceia care rod alte personaje de picior prin filme, tari in gura, dar care sfarsesc de cele mai multe ori in custi cu alte creaturi puturoase. De cealalta parte, e o lume a elfilor intelepti, care in tacere pregatesc lovitura de gratie.
Aruncam usor un "Te iubesc", ca si cum am arunca pe fereastra covoare unui vecin, sa ni le bata. "Te iubesc" acum e un fel de "Is is safe? Yeah.. there's no sugar". Aceste doua cuvinte au devenit precum cojile de seminte scuipate pe la stadioane, fara nicio mustrare de constiinta, de nevoie, sa nu fie gura plina, sa nu fie gustul prea sarat, pentru ca toata lumea o face. Asa asistam la un meci de divizie judeteana, unde lumea a venit la meci, doar sa fie departe de casa, sa mai citeasca un ziar, sa mai injure vreun jucator ca a dat pe langa poarta.
Nimeni nu mai intelege importanta cuvantului, importanta versului, dintr-un rau liric, care se de obicei se varsa intr-o mare lirica, unde isi gaseau linistea marii poeti, marii maestri ce tineau in suflet secretul cuvantului. Astazi, cuvintele sunt o joaca, o plictiseala, sunete in vant, pierdute intr-o groapa de noroi, unde se balacesc o gramada de idioti.
Putini mai reusesc sa patrunda dincolo de portile mediocritatii, putini inteleg ca e necesar sa fim muritori, pentru a ne elibera de ambalajul asta ce ne tin singurul lucru ce nu poate fi mediocru, sufletul. Insa, astazi ambalajul e mai important, cuvintele mari si cu greutate, sunt sloganuri publicitare, care te atrag si te determina sa mai consumi acel produs, in cantitati mari, pana afli ca ce se afla in acel ambalaj iti poate cauza moartea. Raurile ce odinioara alinau cu sursurul lor si inspirau genii, au secat, lasand loc la apa de la robinet jegoasa si totusi necesara.