O inima

Prietenul meu Pamfil, suferea de o boala cardiaca. Nu stiu exact ce era, pur si simplu inima nu il mai asculta in ultimul timp. Prin ianuarie inima ii facea faze, iar eu si alti prieteni il sunam sa il tinem de vorba in timpul crizelor, in caz ca se intampla cineva, sa aiba cine sa anunte sau chiar sa ii spuna o vorba buna. Mi-era mila de el, caci nu vedeam cu ochi buni toata situatia asta,

"Imi e frica sa le zic parintilor, celorlalti prieteni, mi-e frica sa le spun necunoscutilor si chiar administratorului de bloc, cand vine la un sprit si ma intreaba de sanatate."

Caci inima lui fusese devorata de proprii sai demoni, de teama de a fi lasat singur vreodata si de teama de a parea in fata celorlalti, ca un fel de cabotin, ceea ce ura el cel mai mult, un schimonosit care elucubreaza pe scena propriului sau destin.

Nu era vina lui, caci atunci cand a ajuns el pe lume, doctorii le-au indicat parintilor ca ar fi mai bine sa renunte la Pamfil, viitor nume de succes in statiile de RATB si bun cunoscator al caminelor studentesti din capitala. Insa, parintii l-au dorit, ar fi renuntat la ani din viata lor, numai sa apuce sa vada acel suflet prinzand forma materiala.

Ii spuneam: "Pamfile, nu e de glumit cu inima!", insa el radea. "Nu am facut rau nimanui, ba mai mult, iubesc atat de mult lumea asta si viata... Stii ca nu mi-am dorit niciodata bani multi sau sa schimb femeile ca pe soseste, am vrut doar sa am mereu prietenii langa mine".

Eu chiar nu stiam ce e cu Pamfil asta pe planeta noastra. Era atat de exuberant, incat numai crizele il aduceau cu picioarele la pamant. Zambea atat de mult, incat uitandu-te la el, te apuca si pe tine o stare de beatitudine... mai mult, credeai ca omul asta zambeste si in somn.

Din pacate, Pamfil, al meu, trebuie sa plece, la aceeasi clinica specializata, unde se duce cam toata lumea bolnava grav in ultimul timp. Sper sa il revad si sa ma minta din nou, cu zambetul pe buze, ca totul va fi bine.