Cand norul asta nu mai pleaca...

Imi visez atat de des moartea, incat am ajuns sa cred ca sunt nemuritor.

Uneori ma pierd atat de mult in materialismul idiot al vremurilor astora, incat uit ca am iubit, ca mai am de facut atat de multe, ca am in orice colt al tarii asteia, o persoana care ma va imbratisa, la dulcea revedere, indiferent de pacatele mele.

Alteori ma pierd in niste cuvinte mari, care ma trag intr-un iad insuportabil, care imi umplu capul si nu ma lasa sa dorm noaptea. Nu o sa imi dau unghiile cu lac negru si nici nu voi purta patratele alb-negre, numai ca mi-a luat atat timp sa imi dau seama ce s-a intamplat de fapt. Iar acele vorbe, "acum nu realizezi, mai tarziu iti vei da seama cat de greu va fi".

Nu pot sa zic decat ca in fata Lui Dumnezeu, al tau, al meu, al lor, toti suntem egali. Cand eram mic, credeam ca oamenii buni nu mor niciodata, insa pe rand ei s-au dus, inca de pe atunci cand nu intelegeam de ce nu mai exista dinouzauri pe Pamant si de ce Dacia lui tata nu se transforma in nu stiu ce fel de robot de pe alta planeta. Culmea, pe acestia, care s-au dus, parca ma astept mai mult sa se intoarca, decat himerele care au smuls din mine gandurile mele de fericire. Ei sunt indreptatiti...